vineri, 18 noiembrie 2011

Când luminile s-au stins.

Noaptea avea culoarea mirosului lui. Nu mai făcuse noapte albă până atunci. Era prima și cea mai frumoasă dintre toate, deja știa asta.  Nu putea exista ceva mai frumos decât să se-nvăluie-n misterul lui și să plutească lin, condusă de el. Se onduiau pe tot felul de subiecte, iar pe măsură ce simfonia se intensifica, ea se simțea din ce în ce mai ușoară, de parcă aceasta îi lua toate grijile ce cântăreau, parcă, mai mult de jumătate din greutatea ei. Puteau să trăiască puțin în viitor, apoi să-și programeze trecutul, iar la final să-și amintească de prezent, fără ca măcar să-și dea seama. Totul era atât de ușor, la fel de ușor precum li se părea respiratul. Tot ce trebuiau să facă era doar să fie ei. Și să simtă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu