Eu sunt pupicul de noapte buna inghetat intr-o copilarie conservata-n poze. Imbratisari materne imortalizate-n amintirile unei fete blocate intr-o inocenta continua. Eu sunt omogenizarea copilariei si a maturitatii intr-un echilibru neincetat, armonizat cu mici doze de cinism si sarcasm. Eu sunt generozitate imbibata in speranta unei infime urme de umanitate. Eu sunt demiurg al sfarsitului si distrugator al inceputului. Eu sunt tot si totul e in mine. 

Dor de tine

Si-ar fi dorit sa fie cu el, nu inconjurata de priviri vulgare pipaindu-i fiecare petic  de piele. Ar fi vrut sa-i cuprinda trupul impunator in bratele ei firave, sa se lase ocrotita de bratele lui si sa-si inclesteze unghiile in palma lui cu degete lungi si osoase. Ar fi putut juca sah in pasi de tango, ar fi baut un cappuccino facut de ea in timp ce privirile ii dezbracau de conceptii daunatoare. Pe sub genele-i rimelate si cu macii din obraji i-ar fi dat, timida, mat, cu ultimul pas pe tocuri de 10. Obosita, s-ar prabusii in bratele lui intotdeuna disponibile pentru ea, gata sa-i sara in ajutor la cel mai neinsemnat oftat, insa nu era cu el. Era acolo, in centrul privirilor, simtindu-se mai singura si mai stanjenita ca niciodata. Si nici el n-o ajuta, se indeparta cu fiecare vocala pe care-o rostea. Ar fi vrut ca el sa ghiceasca. Sa ghiceasca tot ceea ce ea nu-i putea spune. In fond, ce i-ar fi putut spune? Ca ceva ii scapa printre degete? Ca e ceva ce ii raceste si ii indeparteaza, dar nu isi poate da seama ce anume? Clisee patetice. Lucrurile astea nu se spun, se simt, iar ea asta ar fi vrut: sa simta. Sa simta ca totul va fi bine, sa simta ca o iubeste. Faptul ca el ii trantea un ”te iubesc!” la fiecare sfarsit de conversatie nu rezolva nimic, ii placea sa auda, insa ar fi fost cu adevarat fericita daca ar fi simtit-o, dar nu o mai simtea...

Oboseală

Bretonu-i odihnea pleoapele-obosite. Obosite? Da, obosite. Obosite de jocuri de-a orgoliul, obosite de mândrie și indiferență. Și-ar fi odihnit pleoapele pe umărul lui, dar...
    Nu, trebuia să se odihnească singură, el nu făcea decât s-o obosească. Avea nevoie de odihnă, dar era prea obosită ca să se poată odihni. Și-ar fi aruncat cuvintele-nspre el, cu toată oboseala lor, așa s-ar putea odihni pentru totdeauna. Și câtă nevoie avea de această odihnă, era mult mai plină de viață atunci, nu avea timp să fie obosită, se odihnea cu lucrurile simple, iar parcă acelea o făceau mult mai fericită decât această fugă și implicare emoțională pentru ceva atât de nesigur.
    Probabil asta pățești dacă nu te mulțumești cu lucrurile simple, vrei din ce în ce mai mult, mai complicat, mai complex, iar într-un final...obosești.