Eu sunt pupicul de noapte buna inghetat intr-o copilarie conservata-n poze. Imbratisari materne imortalizate-n amintirile unei fete blocate intr-o inocenta continua. Eu sunt omogenizarea copilariei si a maturitatii intr-un echilibru neincetat, armonizat cu mici doze de cinism si sarcasm. Eu sunt generozitate imbibata in speranta unei infime urme de umanitate. Eu sunt demiurg al sfarsitului si distrugator al inceputului. Eu sunt tot si totul e in mine. 

Dor de tine

Si-ar fi dorit sa fie cu el, nu inconjurata de priviri vulgare pipaindu-i fiecare petic  de piele. Ar fi vrut sa-i cuprinda trupul impunator in bratele ei firave, sa se lase ocrotita de bratele lui si sa-si inclesteze unghiile in palma lui cu degete lungi si osoase. Ar fi putut juca sah in pasi de tango, ar fi baut un cappuccino facut de ea in timp ce privirile ii dezbracau de conceptii daunatoare. Pe sub genele-i rimelate si cu macii din obraji i-ar fi dat, timida, mat, cu ultimul pas pe tocuri de 10. Obosita, s-ar prabusii in bratele lui intotdeuna disponibile pentru ea, gata sa-i sara in ajutor la cel mai neinsemnat oftat, insa nu era cu el. Era acolo, in centrul privirilor, simtindu-se mai singura si mai stanjenita ca niciodata. Si nici el n-o ajuta, se indeparta cu fiecare vocala pe care-o rostea. Ar fi vrut ca el sa ghiceasca. Sa ghiceasca tot ceea ce ea nu-i putea spune. In fond, ce i-ar fi putut spune? Ca ceva ii scapa printre degete? Ca e ceva ce ii raceste si ii indeparteaza, dar nu isi poate da seama ce anume? Clisee patetice. Lucrurile astea nu se spun, se simt, iar ea asta ar fi vrut: sa simta. Sa simta ca totul va fi bine, sa simta ca o iubeste. Faptul ca el ii trantea un ”te iubesc!” la fiecare sfarsit de conversatie nu rezolva nimic, ii placea sa auda, insa ar fi fost cu adevarat fericita daca ar fi simtit-o, dar nu o mai simtea...

Oboseală

Bretonu-i odihnea pleoapele-obosite. Obosite? Da, obosite. Obosite de jocuri de-a orgoliul, obosite de mândrie și indiferență. Și-ar fi odihnit pleoapele pe umărul lui, dar...
    Nu, trebuia să se odihnească singură, el nu făcea decât s-o obosească. Avea nevoie de odihnă, dar era prea obosită ca să se poată odihni. Și-ar fi aruncat cuvintele-nspre el, cu toată oboseala lor, așa s-ar putea odihni pentru totdeauna. Și câtă nevoie avea de această odihnă, era mult mai plină de viață atunci, nu avea timp să fie obosită, se odihnea cu lucrurile simple, iar parcă acelea o făceau mult mai fericită decât această fugă și implicare emoțională pentru ceva atât de nesigur.
    Probabil asta pățești dacă nu te mulțumești cu lucrurile simple, vrei din ce în ce mai mult, mai complicat, mai complex, iar într-un final...obosești.

Amarul stării.

Gustul amărui începea să-i coloreze starea. Deschise cartea roșie de pe noptieră, dar o închise după ce citi primele două rânduri. Nu se putea concentra. Nu acum. Ar fi vrut să vorbească cu el, dar el aparținea acum unei lumi paralele cu a ei. Nu mai trebuia să se gândească la el, asta era clar. Nu mai avea nici-un rost acum. Îi dovedise prin toate căile posibile că e mult prea indecis ca să-i ofere ceva. Orice. Tot ce își dorea acum era ca el să fie fericit, căci așa va fi și ea. Nu acum, dar curând. Era sigură de asta. Venele tavanului îi pulsau energii pozitive, dar era imună. Nici fumul țigării ce ardea încet pe pervaz nu își mai făcea efectul.

Când luminile s-au stins.

Noaptea avea culoarea mirosului lui. Nu mai făcuse noapte albă până atunci. Era prima și cea mai frumoasă dintre toate, deja știa asta.  Nu putea exista ceva mai frumos decât să se-nvăluie-n misterul lui și să plutească lin, condusă de el. Se onduiau pe tot felul de subiecte, iar pe măsură ce simfonia se intensifica, ea se simțea din ce în ce mai ușoară, de parcă aceasta îi lua toate grijile ce cântăreau, parcă, mai mult de jumătate din greutatea ei. Puteau să trăiască puțin în viitor, apoi să-și programeze trecutul, iar la final să-și amintească de prezent, fără ca măcar să-și dea seama. Totul era atât de ușor, la fel de ușor precum li se părea respiratul. Tot ce trebuiau să facă era doar să fie ei. Și să simtă.

Un el fără nume.

Gândul mi-e beat de cofeina ochilor tăi negrii. Prea beat pentru a-ți putea face față. M-ai făcut dependentă de cafeaua pe care o sorb în fiecare dimineață cu aceeași sete neastâmpărată. Te privesc de departe, fără puterea de a mă apropia. E un clișeu în jurul căruia mă învârt neputincioasă. Un  clișeu pe care nu îl pot avea, dar nici nu îl pot evita. De ce? De beat ce mi-e gândul.

Renaștere.

Se adăpostea cu sânii-i goi în brațele lui ce-o devorau cu atingeri apăsate. Respirațiile li se întretăiau formând o simfonie hipnotizantă, răsunând până-n măduva propriilor oase. Cheia sol se-auzea pe fundal, sub forma picăturilor de ploaie prelinse pe geamul aburind. Îl privea încercând să pară stăpână pe sine, deși debusolarea-i era evidentă. Păru-i cădea valuri pe spatele dezgolit și pătat de plăcere.Acolo, în acea seară, ea renăștea...în brațele lui.