Bretonu-i odihnea pleoapele-obosite. Obosite? Da, obosite. Obosite de jocuri de-a orgoliul, obosite de mândrie și indiferență. Și-ar fi odihnit pleoapele pe umărul lui, dar...
Nu, trebuia să se odihnească singură, el nu făcea decât s-o obosească. Avea nevoie de odihnă, dar era prea obosită ca să se poată odihni. Și-ar fi aruncat cuvintele-nspre el, cu toată oboseala lor, așa s-ar putea odihni pentru totdeauna. Și câtă nevoie avea de această odihnă, era mult mai plină de viață atunci, nu avea timp să fie obosită, se odihnea cu lucrurile simple, iar parcă acelea o făceau mult mai fericită decât această fugă și implicare emoțională pentru ceva atât de nesigur.
Probabil asta pățești dacă nu te mulțumești cu lucrurile simple, vrei din ce în ce mai mult, mai complicat, mai complex, iar într-un final...obosești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu